La finele verii anului 1791, aproximativ 100.000 de persoane de pe insula din Marea Caraibelor, aflați sub sclavie franceză, s-au ridicat prin luptă și nu doar că s-au eliberat dar au și constituit prima națiune independentă anti-colonială de la acea vreme, condusă de persoane de culoare.

---

De-a lungul secolului al XVIII-lea, colonia franceză extrem de profitabilă Saint-Domingue a fost printre principalii furnizori de zahăr din lume. Această bogăție depindea de exploatarea populației aservite a insulei, care în 1789 număra o jumătate de milion. Brutalitatea sistemului colonial și a celor 8.000 de plantații din Saint-Domingue a fost de așa natură încât speranța medie de viață a africanilor înrobiți a fost între 7 și 10 ani.

Pentru a menține profiturile mari, francezii au forțat înrobirea și transportul anual al 30.000 de persoane din Africa la Saint-Domingue. În mai 1791, guvernul revoluționar francez a acordat libertăți și cetățenie oamenilor bogați de culoare. Populația europeană din Haiti a ignorat această directivă. În acest context, populația africană aservită își va organiza propria rebeliune.

Trebuie menționat că Revoluția din Haiti nu a așteptat după cea franceză. Cererea de schimbare a societății a fost influențată de revoluția din Europa, însă odată ce speranța pentru libertate și-a găsit loc în inimile și mințile poporului haitian, schimbările radicale ce urmau nu au mai putut fi oprite.

Revoluția haitiană a început ca o rebeliune a sclavilor însă în momentul în care insurecția a luat sfârșit, nu numai că țara abolise sclavia, ci și scuturase lanțurile stăpânirii coloniale franceze, lucru greu de realizat în acele timpuri. Fiecare parte beligerantă a avut ulterior susținerea altor State, însă țara independentă constituită de către oamenii de pe insulă nu a putut fi înfrântă prin luptă.

În noaptea de 21 august, mii de sclavi din nordul Saint-Domingue s-au ridicat împotriva opresorilor lor. Au ars plantațiile și au atacat violent proprietarii de sclavi. Până în 1792, populația condusă de fostul sclav Toussaint Louverture, acum general în armată rebelă, controla o treime din insulă. În încercarea de a pune capăt rebeliunii, francezii au trimis întăriri, dar nu au putut opri revoluția.

Până în 1801, după înfrângerea invaziilor britanice și franceze, Louverture a „exportat” revoluția și în colonia spaniolă Santo Domingo, unde sclavia fusese abolită, de asemenea. Populația odată înrobită controla întreaga insulă Hispaniola!

În 1802, Napoleon a trimis forțele franceze la Hisponala pentru a reafirma stăpânirea colonială. Forțele l-au capturat și întemnițat pe Toussaint, care avea să moară într-o închisoare din Franța. Ca protest, Jean-Jacques Dessalines, unul dintre generalii lui Toussaint, a condus revoluționarii într-o altă insurecție și, la bătălia de la Vertieres, a învins forțele franceze.

Masacrul loialiștilor francezi

Între aceste victorii și declararea independenței, în ianuarie 1804, devenit prima republică din lume condusă de oameni de culoare, inspirând insurecții similare din întreaga lume, atât francezii cât și rebelii au organizat crime și masacre ale taberei opozante, inclusiv uciderea prizonierilor. Nefiind o democrație după standardele de astăzi, noul stat haitian (semnificând Ținutul Munților) este considerat de istorici la acel moment -mai ales după Constituția emisă de generalul Dessalines- drept imperiu. Republică avea să devină abia după anul 1820.

Masacrul din 1804 a fost efectuat împotriva populației albe rămase pe insulă, constituită din coloniști francezi și loialiști, atât dușmani cât și trădători ai Revoluției. La ordinul lui Jean-Jacques Dessalines, care a declarat francezii ca barbari, cerând expulzarea și răzbunarea pentru crimele lor, un masacru pe întreg teritoriul Haiti a fost efectuat de la începutul lunii februarie 1804 până la 22 aprilie 1804. În februarie și martie, Dessalines a călătorit prin așezămintele din țară pentru a se asigura că ordinele sale au fost îndeplinite. În ciuda ordinelor sale, masacrele nu au fost adesea efectuate până când el nu a vizitat personal orașele. Până la sfârșitul lunii aprilie, între 3.000 și 5.000 de oameni au fost uciși. Doar cei care au renunțat la legăturile lor cu Franța au scăpat cu viață.

Viitorul dezvoltării noului Stat a fost împiedicat în 1825 când Franța a condiționat recunoașterea independendenței națiunii haitiene (cu nave de război franceze ancorate în largul coastelor în timpul negocierilor) de plata a 150 de milioane de franci de aur (echivalentul astăzi a 21 de miliarde de dolari) drept despăgubiri foștilor proprietari de sclavi francezi. Pentru a pune capăt capăt izolării politico-economice a republicii dar și amenințării constante a unei invazii din partea Franței, președintele Haiti-ului, Jean-Pierre Boyer, a considerat necesară soluționarea problemei și a acceptat condițiile. Prin ordinul din 17 aprilie 1825, regele Franței a renunțat la drepturile sale de suveranitate asupra Santo Domingo și a recunoscut independența Haiti.

Povara despăgubirilor franceze cât și intervenția externă ulterioară a rezultat într-un faliment al trezoreriei haitiene și a lăsat guvernul țării profund sărăcit, provocând instabilitate pe termen lung. Prin urmare, Haiti a fost nevoită să se împrumute de la băncile franceze, afectând grav capacitatea Haiti de a prospera în perioada crucială a mijlocul secolului 19.

Deși suma despăgubirilor a fost redusă la 60 de milioane de franci în 1838, Haiti nu a putut să-și achite datoria până în 1947. Având interese în zona Caraibelor, Statele Unite ale Americii au recunoscut independența haitiană abia în 1862. Temându-se de influența prea mare a oamenilor de afaceri de origine germană, SUA a invadat și ocupat în 1915 țara (foto sus). Ca urmare oficiali americani au preluat controlul asupra serviciilor financiare, biroul vamal, poliția, serviciul de lucrări publice și serviciul de sănătate publică pentru o perioadă de 10 ani.

În timp ce Haiti a suferit eșecuri economice majore în primii ani ai erei post-revoluționare, idealurile de libertate și anti-colonialism nu au încetat niciodată să facă parte din conștiința haitiană. Cetățenia a fost oferită oricărui sclav sau persoană oprimată care ajungea pe țărmurile Haiti. Toți cei 4 conducători post-revoluțioinari aveau programe guvernamentale care presupuneau atragerea afro-americanilor pentru a se stabili permanent în noul Stat și a le fi asigurată libertatea.