Ziua Internațională a Muncii are loc pe data de 1 mai în semn de comemorare a muncitorilor uciși de către poliția din SUA în timpul demonstrațiilor din Chicago dar și a condamnării la moarte a 7 muncitori anarhiști acuzați în mod greșit pentru detonarea unei bombe care a luat viața unui polițist în ziua de 4 mai. Manifestațiile organizate pentru instituirea zilei de muncă de 8 ore au continuat și după masacrul din Haymarket, acest incident fiind o mobilizare pentru muncitorii de pretutindeni.

---

O rezoluție care solicita „o mare demonstrație internațională” la o singură dată, astfel încât lucrătorii de pretutindeni să poată solicita legiferarea ziulei de lucru de 8 ore era planificată cu câțiva ani înainte de evenimentele din Chicago, SUA. În octombrie 1884, o convenție organizată de federații ale sindicatelor stabilise în unanimitate data de 1 mai 1886, ca fiind ziua acțiunii. Pe măsură ce data aleasă se apropia, sindicatele americane s-au pregătit pentru o grevă generală.

Pe tot teritoriul Statelor Unite ieșiseră în stradă aproximativ 200.000 de muncitori. În Chicago, un număr de 80.000 de protestatari erau pe stradă, în solidaritate cu cei 40.000 muncitori care declaraseră greva pe 1 mai. În lozincile muncitorilor se vorbea despre „Opt ore pentru muncă. Opt ore pentru odihnă. Opt ore pentru ceea ce vom vrea.” Nu era o singură locație a manifestărilor și marșurilor, acestea fiind împărțite în mai multe zone, în funcție și de industria greviștilor.

Poliția reacționează violent la protestele nonviolente

Pe 3 mai, muncitorii în grevă din Chicago s-au întâlnit lângă fabrica McCormick Harvesting Machine Company. Membrii sindicali ai uzinei au fost închiși de la începutul lunii februarie de către poliție, iar muncitorii predominant irlandezi-americani de la McCormick au fost atacați de gardienii unei agenții private de securitate (Pinkerton) în timpul unei greve anterioare din 1885. Vorbind la un miting în fața uzinei din 3 mai, unul din liderii sincali, August Spies, i-a sfătuit pe muncitorii aflați în grevă „să reziste împreună, să stea alături de sindicatul lor, altfel nu vor reuși”.

Bine planificată și coordonată, greva generală fusese până în acest moment în mare parte nonviolentă. Când a sunat clopotul sfârșitului zilei de lucru, un grup de muncitori au mers să-i înfrunte pe spargătorii de greve. În ciuda cererilor la calm făcute de către Spies, poliția a tras asupra mulțimii. Doi muncitori de la McCormick au fost uciși în urma incidentului.

Revoltați de acest act de violență polițienească, anarhiștii din Chicago au tipărit și distribuit rapid pliante care solicitau un miting a doua zi la Haymarket Square (numită și Haymarket), care era atunci un centru comercial aglomerat. Tipărite în germană și engleză, pliantele au declarat că poliția i-a ucis pe greviști în numele intereselor comerciale și i-a îndemnat pe muncitori să caute dreptate.

Mitingul a început pașnic într-o atmosferă de ploaie ușoară în seara zilei de 4 mai. Sindicaliștii August Spies, Albert Parsons și Samuel Fielden au vorbit mulțimii estimată între 600 și 3.000 de oameni. Un număr mare de polițiști au supravegheat din apropiere. În urma discursului lui Spies, mulțimea a fost adresată de Parsons, editorul născut în Alabama al săptămânalului radical The Alarm, în limba engleză. Mulțimea era întratât de calmă, încât se spune că primarul orașului, Carter Harrison Sr., care trecuse să vadă manifestarea, a mers acasă devreme. Socialistul britanic Samuel Fielden a fost ultimmul care a susținut un discurs de 10 minute înainte ca mare parte din mulțime pleca.

A început masacrul

În jurul orei 22:30, chiar când Fielden își încheia discursul, poliția a mărșăluit în formație către vagonul vorbitorilor și a ordonat disiparea mitingului. Fielden a insistat că întâlnirea a fost pașnică. Inspectorul de poliție John Bonfield a somat pe cei adunați să se disperse și a ordonat forțelor de ordine să înainteze.

O bombă artizanală umplută cu dinamită a fost aruncată în calea polițiștilor. Aceasta a explodat la scurt timp, ucigând pe polițistul Mathias J. Degan cu fragmente de metal zburătoare și rănind alți 6 ofițeri. Martorii au susținut că imediat după explozia bombei a avut loc un schimb de focuri de armă între polițiști și manifestanți, neștiindu-se exact care tabăra a tras prima. Istoricul Paul Avrich susține că poliția a tras asupra manifestanților care fugeau, au reîncărcat și apoi au tras din nou, ucigând patru și rănind până la 70 de persoane.

Ziarul Chicago Herald a descris scena ca fiind un „masacru sălbatic” și a estimat cel puțin 50 de civili morți sau răniți. Nu este clar câți oameni au fost răniți, deoarece mulți nu au solicitat asistență medicală, temându-se de arestare la care ar fi fost supuși pentru participarea la incident.

Mișcările sindicale s-au delimitat de orice acțiune violentă ce ar fi avut loc împotriva forțelor de ordine în atentatul cu bombă. Mulți muncitori credeau că oamenii agenției private de securitate Pinkerton erau responsabili pentru atacul asupra poliției din cauza tacticii acesteia de a se infiltra în grupurile de muncitori și a metodelor sale uneori violente de înăbușire a grevelor.

Execuția și amnistia ulterioară

Chiar dacă a recunoscut că niciunul dintre inculpați nu a fost implicat în bombardament, procuratura a argumentat că Lingg a construit bomba, iar doi martori ai procuraturii (Harry Gilmer și Malvern Thompson) au încercat să sugereze că atentatorul a fost ajutat de Spies, Fischer și Schwab. Inculpații au susținut că nu știu cine a fost autorul atentatului.

Patru dintre cei acuzați (Engel, Fischer, Parsons, Spies) au fost executați, al cincilea păcălindu-l pe spânzurător și s-a sinucis. Un alt acuzat a fost condamnat la 15 ani de închisoare, iar alți 3 supraviețuitori au fost aministiați ulterior de către autoritățile statele.

Dacă credeți că prin spânzurarea noastră puteți elimina mișcarea muncitorească – mișcarea din care milioane de oameni prăpădiți, milioanele care muncesc și trăiesc în lipsuri și mizerie, sclavii salariați, așteaptă mântuirea – dacă aceasta este părerea voastră, atunci spânzurați-ne! Veți călca pe o scânteie, dar de aici încolo, peste tot, flăcările vor aprinde. Este un foc subteran care nu poate fi stins.

August Spies

Congresul Internaționalei Socialiste (A Doua Internațională) a adoptat ziua de 1 mai 1890 ca dată pentru greva generală. Unul din motivele alegerii acestei zile a constat în onorarea memoriei martirilor din Haymarket și a altor muncitori care fuseseră uciși în asociere cu grevele de din mai 1886.

Efectele atacului asupra mișcării muncitorilor

În SUA, întreaga comunitate a muncitorilor și a imigranților, în special a germanilor și a boemilor, a fost suspectată de către autorități. Au fost efectuate razii ale poliției asupra caselor și birourilor presupușilor anarhiști. Zeci de suspecți, mulți legați doar de la distanță de afacerea Haymarket, au fost arestați abuziv, fiind eludate procedurile legale, precum mandatele de percheziție. Echipajele de poliție din Chicago au supus muncitorii din Chicago la abuzuri timp de 8 săptămâni, răscolindu-le sălile de întruni și locurile de muncă. Accentul a fost pus pe cei care au fost la incidentul de la Haymarket și precum și cei asociați cu ziarul Arbeiter-Zeitung.

Printre proprietarii de afaceri, presă și alte elemente ale societății, s-a dezvoltat un consens că suprimarea agitației anarhiste era necesară, în timp ce, la rândul lor, organizațiile sindicale și sindicatele meșteșugărești s-au delimitat rapid de mișcarea anarhică și au respins tactica acțiunii violente pentru atingerea obiectivelor muncitorești cum este ziua de lucru de 8 ore.