20 – 28 octombrie 1920: prima grevă generală din România

În anul 2020 se împlinește un secol de la declanșarea grevei generale în România. La București, Consiliul comun/general (Comitetul executiv al Partidului Socialist și Comisia Sindicatelor din România) declara atunci începutul grevei „flămânzilor împotriva îmbuibaților”, iar câțiva muncitori trag clopotele din Dealul Mitropoliei, ca semn simbolic pentru declanșărea „ostilităților”.
Pe fondul unei economii dărâmate de Primul Război Mondial, suprapusă jafurilor ocupanților străini, inflația crescândă precum și abuzurile comise de patronate împotriva salariaților (prelungirea zilei de lucru peste 12 ore, concedieri arbitrare, rețineri salariale, încălcarea dreptului la repaus săptămânal sau neacordarea concediilor de odihnă), mii de muncitori au hotărît încetarea lucrului.

Greva se extindea, după înghețarea capitalei, și în alte orașe importante. Muncitori din Ploiești, Timișoara, Cluj, Galați, Iași, Brașov, Oradea, Anina și altele au oprit lucrul. Pretutindeni se constituie comitete de fabrică, de grevă, sindicale și consilii muncitorești. Istoricii descriu acele zile drept un „moment nodal în istoria mișcării muncitorești și socialiste din România.”
„Arsenalul armatei”, Regie (Fabrica de țigarete „Belvedere”), Pulberăria Dudești, Pirotehnia Armatei, Uzinele de apă, gaz și electricitate, morile „Asan”, „Olmazu” și „Steaua”, Fabrica de bere „Luther”, Fabrica de chibrituri, Fabricile metalurgice „Vulcan” din Bucureștii Noi, „Lemaître” (viitoare „Timpuri Noi”) și „Wolff” (viitoare „Steaua Roșie”, azi „Hesper S. A.”), depourile CFR București, Galați, Turnu-Severin, Bacău, Brăila, sunt doar câteva dintre întreprinderile în care a fost declarată greva.
Răspunsul Guvernului – declararea stării de asediu
Cabinetul Averescu – Argetoianu, care guverna cu mână forte prin Jurnale și Decrete, declară starea de asediu. Mai multe întreprinderi sunt militarizate, iar rezerviștii sunt mobilizați pentru a-i înlocui pe muncitori în unitățile de producție și fabrici. Poliția și armata sunt trimise în cartierele muncitorești pentru menținerea ordinii.
De teama unei revoluții ca în Rusia, represiunea îndreptată împotriva mișcării muncitorești și socialiste a fost extrem de dură– în ciuda faptului că doleanțele socialiștilor centriști sunt de „natură reformistă, legalistă”. Autoritățile au vrut însă să dea o lecție pentru viitor tuturor greviștilor și opozanților de sorginte socialistă sau social-democrată care ar încerca să mai tulbure ordinea socială și economică. În București, operațiunile represive sunt conduse de aceeași generali (Alexandru Mărgineanu – comandant al Corpului 2 Armată și Eracle Nicoleanu – prefect al Poliției Capitalei), care au înăbușit în sânge demonstrația muncitorească din Piața Teatrului Național din 13 decembrie 1918.
Guvernul instituie și cenzura presei
Oficiosul PS („Socialismul”), care la acea dată avea 19 reprezentanți în Parlament, este suspendat, iar cluburile socialiste sunt închise de către autorități. Cenzura a fost aplicată și asupra a multor altor ziare, cum este Adevărul , Dimineața, și Neamul Românesc. Guvernul ar fi considerat că nu este destulă o auto-cenzurare, cum era cazzul la Adevărul și Dimineața, și a procedat la a „pune călușul în gură” ziariștilor.
Vom continua a face totul ca să punem ziarele noastre atât de răspândite în slujba politicei de cumințenie și de reforme salutare. Violența unui guvern nu este decât o piedică trecătoare în calea unui asemenea scop.
Redacția Adevărul
Mii de arestări și condamnarea liderilor grevei la muncă silnică
Sunt operate mii de arestări (dr. H. Aroneanu-ucis ulterior în detenție la Închisoarea din Bacău, av. bucovinean Iacob Pistiner, Traian Novac-primarul social-democrat al Timișoarei postbelice osândit de comuniști, Colloman Müller, Athanasie Grecu, Rozalia Frimu-văduva lui I. C. Frimu, Aurelia Ionescu, Elena Andreescu, Toma Dragu, Spiridon Calu, Al. Pătruțescu, G. Petrescu-Ghempet ș.a.) și numeroase procese politice instrumentate de justiția militară și civilă sunt deschise în toată țara (București, Sibiu, Ploiești, Timișoara, Bârlad etc.).
Șapte dintre liderii grevei vor fi condamnați la câte 5 ani de muncă silnică. Acuzația adusă acestora a fost cea de „crimă contra siguranței statului”. În cadrul înscenării judiciare, Guvernul încerca să acrediteze ideea că acțiunile Consiliului comun/general nu au avut un caracter revendicativ profesional, ci politic, de „răsturnare a orânduirii sociale” și de preluare a puterii prin „revoluție proletară.” Acest lucru este contrazis de istorici și antropologi, deoarece înaintea declanșării conflictului de muncă, liderii moderați ai Partidului Socialist i-au îndemnat pe greviști să dea dovadă de calm și să stea acasă: „Nu se face nici o manifestație, pentru a nu se face jocul provocatorilor!”