În doar câteva zile, soldații din armată română asistată de cea germană au ucis peste 22.000 de ucrainieni și basarabeni în orașul ocupat de către România în 16 octombrie. Masacrarea prin împușcare, spânzurare în piețele publice și incendieri a fost realizată din ordinele mareșalului Antonescu emise în 22, 23 și 24 octombrie 1941, ca represalii asupra populației civile în urma aruncării în aer a Comandamentului militar român din oraș de către partizani sau militari sovietici din armata regulată.
Explicația masacrului din documentele oficiale era pusă pe seama acestui atentat. Explozia care a declanșat furia conducătorului României de la acea vreme luase viețile a 16 ofițeri români, printre care generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină. Chiar dacă autorii atentatului nu au fost prinși, populația civilă locală avea să fie victimă a represaliilor. Însă armata română începuse deja acte violente împotriva civililor de îndată ce au ocupat orașul din Ucraina.
În momentul ocupării Odessei de către armata română și germană, în oraș trăiau aproximativ 80 – 90.000 de evrei care, contrar propagandei oficiale, nu s-au numărat printre privilegiații regimului bolșevic. Temerile nutrite de populația Odessei la adresa cuceritorilor aveau să se confirme în mod dureros. Militarii români au instaurat în primele zile de ocupație un regim de teroare caracterizat prin confiscări de bunuri, execuții sumare, bătăi și violuri, indiferent de vârsta victimelor și distrugeri ale caselor și clădirilor.
Populația evreiască din Odessa a devenit ținta administrației militare românești din primele zile
La 2 zile după ce au capturat orașul, generalul Constantin Trestioreanu a emis un ordin (în 18 octombrie 1941) care prevedea înființarea ghetoului din Odessa în incinta penitenciarului orașului. Începând cu acea dată, toți evreii din Odessa, indiferent de sex și vârstă, au început să fie adunați și forțați să se mute în ghetou. După nici 10 zile, la 27 octombrie 1941, în ghetoul din Odessa se aflau 16,258 de evrei (6,625 bărbați, 7,658 femei, 1,975 copii).
Soarta evreilor din Odessa avea să fie pecetluită după atentatul menționat. Încă din primele zile după ocupație, autoritățile române au primit diverse informații potrivit cărora clădirea în care se instalase (*fost sediu NKVD) fusese minată în retragere de către sovietici. Deși a fost controlată de geniști, la 22 octombrie 1941, ora 17:45, ea a sărit în aer. Generalul Constantin Trestioreanu luase măsura de a spânzura „evreii și comuniștii în piețele publice din Odessa”.
Deși decizia de a răzbuna victimele atentatului prin execuții de evrei și comuniști a fost inițiativa unui comandant local, ulterior acest lucru s-a transformat într-un adevărat masacru în urma intervenției directe a mareșalului Ion Antonescu. Acesta a emis un ordin care solicita ca „pentru fiecare ofițer român sau german mort în urma exploziei, vor fi executați 200 de comuniști”, „pentru fiecare soldat mort câte 100 de comuniști”. De asemenea, ordinul prevedea ca execuțiile să aibă loc în aceeași zi, la 23 octombrie 1941, iar la următorul act asemănător, să-i execute pe toți. Aproximativ 5.000 de evrei au fost uciși în acea zi, fie prin împușcare, fie prin spânzurare.
Asasinat în masă comandat prin ordin al mareșalului
La 24 octombrie 1941, comandantul militar român de la Odessa a primit un alt ordin telegrafic din partea cabinetului mareșalului Antonescu. În acest sens, ordinul prevedea „executare tuturor evreilor Basarabeni refugiați la Odessa”, iar „cei încă neexecutați și alții ce mai pot fi adăugați să fie băgați într-o clădire, care să fie aruncată în aer”, toate urmând să se execute „în ziua înmormântării victimelor noastre.”
Peste 20.000 de evrei au fost escortați de militarii români la Dalnic, în apropierea Odessei, unde au fost înghesuiți în 4 magazii. Magaziile au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând, cu excepția ultimei magazii, care a fost minată și aruncată în aer la ora 17:45, ora la care explodase clădirea comandamentului.
„Grozăvia sinistrului era așa puternică încât tulburase adânc pe toți cei de față – soldați și comandanți. Într-o stare sufletească în care rațiunea era gonită și înăbușită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte. (…) Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziți de chinuri, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împușcați. Cei mai mulți dintre ofițeri erau impresionați la lacrimi de ceea ce erau nevoiți să facă.”
Între sfârșitul anului 1941 și începutul anului 1942, aproximativ 45.000 de evrei, majoritatea din ghetoul organizat de armata română, aveau să își piardă viața sau să fie trimiși de la Odessa în lagărul de concentrare Bogdanovka, unde au fost asasinați sistematic.
Condamnarea autorilor masacrului
În cadrul Tribunalului Poporului din București organizat în mai 1946, unul dintre capetele de acuzare împotriva lui Ion Antonescu, Gheorghe Alexianu și Nicolae Macici a fost ordonarea represaliilor împotriva populației civile de la Odessa din toamna anului 1941. Pentru aceste acte de masacru au fost condamnați la pedeapsa cu moartea. Primii doi au fost executați prin împușcare la 1 iulie 1946, în închisoarea Jilava, iar lui Nicolae Macici regele Mihai I i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață. La recursul înaintat de fiul lui Gheorghe Alexianu, Curtea de Apel București a reconfirmat, la 5 decembrie 2006, sentința de condamnare la moarte a criminalilor de război.
Foto principal: Matatias Carp, Cartea neagră. Suferințele evreilor din România: 1940—1944. III: Transnistria, Dacia Traiană (Socec), București, 1947.
Surse: Ottmar Trașcă, Ocuparea orașului Odessa de către Armata Română (octombrie 1941 – martie 1942), Institutul de Istorie „George Barițiu”, Cluj-Napoca;- Sergiu Nazaria, Holocaust: File din Istorie ,(pe teritoriul Moldovei și în regiunile limitrofe ale Ucrainei în anii ocupației fasciste, 1941-1944), Chișinău, 2005, pp. 158-159; (Apud.)- AMRP, fond 2273 – Divizia 10 infanterie, dosar nr. 830, f.444; Ordinul nr. 14.420 din 18.10.1941, semnat C. Trestioreanu; (Apud.)- Ibidem, f.524, Raportul nr. 99828 din 27.10.1941 al Diviziei 10 infanterie către Corpul 2 Armată, semnat maior V. Podhorschi; (Apud.)- Matias Carp, Cartea Neagră. Suferințele evreilor din România 1940 – 1941, vol. III, Transnistria, doc. nr. 118, p. 208; (Apud.)- Jean Ancel, Contribuții la Istoria României. Problema evreiască 1933 – 1944, vol. II, partea întâi, pp. 178, 185; (Apud.)- ANIC, fond PCM-CM, dosar nr. 104/1941, f.5-6, Ordinul nr. 562 al cabinetului militar al conducătorului statului către Armata a 4-a, semnat Radu Davidescu; (Apud.)