Prea puțină importanță se acordă statuilor dintr-un oraș cum este Aradul, care și-a pierdut treptat din numărul de locuitori, iar cei mai mulți dintre turiști vizitează obiectivele istorice maghiare construite într-o epocă de mult apusă. Ceea ce s-a amenajat în ultimele decenii în Arad ridică mai multe semne de întrebare care ar indica și tratamentul administrativ față de cetățenii obișnuiți.

---

Nu foarte multe s-au ridicat sau construit în deceniile post-decembriste și mai ales cele post-aderare în materie de sculpturi. Față de alte orașe din România care doresc să atragă turiști, s-ar putea spune că în Arad nu se văd prea multe la acest capitol, sau mai bine zis nu se văd prea bine. Pentru că nu cantitatea este pusă la îndoială ci viziunea de ansamblu.

Cele câteva sculpturi (enumerate și prezentate succint în galeria de mai jos) au fost amplasate cu anumite probleme sau au fost acaparate în timp de probleme și neremediate nici până în prezent. Fie că este vorba de indiferență fie de incompetență administrativă. Însă ce frapează sunt trei (3) astfel de ornamente ale orașului care nu doar că sfidează logica ci și parcă impregnează locuitorilor faptul că, de cele mai multe ori, administrația locală îi tratează cu spatele.

Despre acel așa-zis grup statuar din fața restaurantului Milano (fostul cinematograf Dacia), pe care Primăria Arad îl numește „creaţie artistică – monument de for public – Arad 1918” nici nu se poate vorbi când vorbim de sculpturile demne de vizitat. Probabil singura sculptură amplasată în perioada recentă care are o logică este cea a lui Bujor Buda. Poate și pentru că amenajarea a aparținut unor entități private, singura problemă rămânând cea juridică, de care s-a ocupat… administrația locală.

Dacă sculpturile enumerate mai sus prezintă fiecare o problemă, următoarele trei au ceva în comun. Ceva ce se aseamănă cu sentimentul pe care cetățenii îl au de fiecare dată când sunt nevoiți să interacționeze cu administrația locală: sunt tratați cu spatele. Acestea se regăsesc mai jos, ordonate de la cel mai puțin la cel mai evident dintre statuile „indiferente” din Arad.

Un bust pierdut între sensuri de mers și treceri către nicăieri

La intersecția străzilor Mihai Eminescu și Vârful cu Dor găsim un bust. Găsit este mult spus pentru că accesul la acesta este poate la fel de problematic ca la Obeliscul revoluționarilor de la km0. Urmele unei normalități se pot vedea în fața Bisericii Reformate, unde o mică cale ar fi dus la bustul lui Fábián Gábor. E drept că ar fi dus fix în spatele acestuia dar măcar ar fi putut duce undeva, nu ca acum, când acesta este pur și simplu pierdut.

• 

• 

Accentul pe pierdut pentru că în momentul în care sensurile de mers nu mai merg înspre Biserică ci dinspre ea spre centru (Teatru), toate automobilele „fug” de această mică sculptură. Poate șoferii care mai întorc capul către strada cu care se intersectează îl pot privi în ochi pe scriitorul și politicianul maghiar. În rest, acesta este departe de trecători și de atenția celor care ar dori să afle istoria orașului și a persoanei sculptate.

Grupul statuar al Monumentului Revoluției Române de la 1848

Monumentul gândit pentru a simboliza „partea românească” a Pieței Reconcilierii Româno-Maghiare este o sculptură în ronde – bosse și relief, din beton, placat cu calcar și bronz, are aspectul unui arc de triumf, iar în interiorul acestuia (!) este amplasat un grup statuar format din 15 bărbaţi, cu înălţimea de 2,80 – 3 m, care reprezintă un grup de manifestanți de la momentul 1848.

Dincolo de faptul că cele două monumente nu sunt aliniate unul cu celălalt -lucru semnalat de mult timp- și faptul că arcul de triumf trebuie lăsat liber pentru a-și putea îndeplini rolul, grupurile statuare care se află în partea anterioară sunt amplasate ciudat. Cetățenii și turiștii care ocupă un loc în spatele arcului nu văd Statuia Libertății din „partea maghiară”, ci ceafa manifestanților.

Ceafa busturilor din Piața George Enescu (lângă Palatul Cultural)

Poate cea mai ciudată astfel de poziționare se află în vecinătatea Palatului Cultural, în ceea ce se numește Piața George Enescu. Inițial, mica grădină de flori era gândită astfel încât busturile unor personalități culturale (Ioan Rusu Șirianu, Gheorghe Popa de Teiuș, Mircea V. Stănescu) să fie văzută de către trecători.

• 

• 

• 

Problema este mai deranjantă pentru că nu de mult a fost refăcută zona din fața acestor sculpturi astfel încât se putea revine la forma inițială când exista o potecă pentru cei interesați a vedea detaliile fiecărui om de cultură. De la distanța celeilalte căi de acces (pe marginea Palatului Cultural) abia se distinge cu ochiul liber numele celui înfățișat.

Dacă nu a existat viziunea administrativă necesară… arădenii și puținii turiști care mai trec prin oraș se pot plimba liniștiți prin urbe admirând ceafa busturilor sau în cel mai bun caz lateralul unuia, iar sentimentul de tratat cu spatele va fi impregnat tot mai mult în subconștient.