Titlul poate părea ciudat de citit în anul 2020 dar sentimentul republican nu a fost foarte în vogă în urmă cu un secol. În ciuda a ce se crede, dorința de a avea o republică, adică având o formă de guvernământ cu un reprezentant de vârf ales direct de către cetățeni, poate origina din momentul 1848.

Denumit de istorici „primăvara națiunilor” acea perioadă își trage la rândul său seva din Revouția Franceză și ideile democratice vehiculate de atunci, înțelese ca idealuri opuse absolutismului monarhic considerat ordinea lucrurilor în natură și societate. În același timp, putem vorbi de România și români abia de la jumătatea anilor 1800. Și de reținut că atunci națiunea nu avea întocmai același înțeles ca la începutul anilor 1900. Putem să comparăm noțiunea cu cea a cetățeniei, care astăzi are o anumită contație, pe când în timpul romanilor avea alte caracteristici, la fel cum pe vremea grecilor antici purta alte valențe.

Așadar, ce se întâmplă după eșecul afirmării naționale și lupta pașoptiștilor pentru libertate?

Ca urmare a schimbării geopolitice după războiul din Crimeea din 1853-1856, dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, profitând de o oarecare favorabilitate diplomatică, în special din partea Franței, valahii sau muntenii, împreună cu moldovenii au înfâptuit, un lucru inedit: și-au „ales” domnitorul în persoana aceluiași ofițer de armată, Alexandru Ioan Cuza, eludând faptul că înțelegerile internaționale nu precizau explicit ca cel care conduce Țara Românească respectiv Moldova nu poate să fie aceeași persoană. Pentru a se alinia la formele de organizare din Europa centrală și de vest, Țara Românească și Molova aveau să fie recunoscute de atunci drept Principatele Unite Moldova și Valahia. În interior însă domnul (domnitorul) era tot denumit voievod sau vodă, ca pe vremea voievodatelor medievale.

Acest episod al „alegerii” – pus intenționat între ghilimele pentru că la acea vreme alegerile nu aveau echivalentul celor moderne, adică nu erau universale ci limitate la anumiți bărbați din societate – le-a dat unor români, mulți dintre ei încă înflăcărați de idealurile și lupta de la 1848 ce eșuase din cauza contextului internațional cu nici 10 ani în urmă, speranța că democrația (franceză de la 1789) cu egalitatea, libertatea și fraternitatea drept stindard se poate aplica și în ținuturile locuite de români. Concomitent cu aceste dorințe se închega și sentimentul anti-monarhic sau mai bine zis anti-dinastic. Principatele Unite, devenite România odată cu noua Constituție din 1866, nu era încă o monarhie propriu-zisă.

Domnitorul văzut ca o piedică în calea democrației reprezentative

Fiind vorba de fapt de absolutismul întruchipat de mai toate monarhiile dinaintea momentului 1789, monarhia a fost înțeleasă de câțiva politicieni, avocați și jurnaliști din proaspăt-înființatele Principate, drept o piedică în înfăptuirea democrației. Liberalii radicali erau animați de acest aspect și luptau pentru asta peste tot: în presă, în orașe, în parlamentul vremii. Dacă la început au susținut domnia proaspătului Cuza Vodă, tocmai poate pentru că acesta fusese „ales” pentru o perioadă limitată, de 7 ani, odată ce acesta a dat semne „dinastice” sau chiar autoritare după ce a instituit un regim personal care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului în 1864, acest grup de liberali a marșat pe ideea anti-regală (chiar dacă, cum spuneam, atunci nu puteam vorbi de regalitate drept instituție în acel spațiu politic-administrativ) și pro-republicană.

Este greu de spus dacă aceștia doreau o formă identică cu ceea ce avem în prezent, cu un legislativ și executiv ales direct de către toți oamenii cu drept de vot. Modul în care se raportau oamenii unii față de ceilalți și denumirile diferite date instituțiilor și practicilor de-a lungul timpului îngreunează găsirea unui răspuns clar. Spre exemplu, după abdicarea forțată a lui Cuza, la 11 februarie 1866, stă scris în actul semnat de fostul domnitor că în cele ce urmează Statul va fi „în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor”. Acea locotenență a procedat (confirmând totodată că nu se desființează instituția sau nu se schimbă forma statului prin abdicare) la organizarea Principatelor până la alegerea noului domnitor.

Odată cu venirea la conducerea statului a lui Carol în 1866, organizarea liberalilor radicali sau „roșii” cum mai erau numiți a devenit mai intensă. În istorie și literatură, momentul de vârf al afirmării acestora în conștiința și viața politică autohtonă a rămas cunoscut drept „Republica de la Ploiești”, cu tentativa de lovitură de stat din 8 august 1870. Chiar dacă noul stat nu se limita nicidecum la o zonă specifică ci la toată țara, numele fiind dat de locația unde au avut loc acțiunile împotriva ordinii constituționale. Și cu toate că, în textele proclamatice emise de acei oameni nu era menționată republica drept nouă formă de organizare a Principatelor, se menționa chiar numirea unei regențe după detronarea principelui!

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înființat sub titlul de Regență. În Ploiești mare entuziasm.

telegramă pregătită de conspiraționiști

Nu putem cunoaște dacă ce urma ar fi fost cu adevărat o republică cu mecanisme democratice moderne. Chiar dacă a fost prezentată în mod satiric de către presa și literatura vremii, în special de către Ion Luca Caragiale, lovitura de stat eșuată din 1870 reprezintă un moment de marcă în istoria României, prin originile sentimentului de democrație modernă pe care îl simbolizează.

Oameni de cultură și politicieni de marcă cum sunt Constantin Alexandru Rosetti sau Ion C. Brătianu, dar mai ales ploieșteanul Alexandru Candiano-Popescu (originar din Buzău), rămân cei care au pus sub semnul întrebării deciziile autoritare ale conducătorilor și raportul instituțional dintre aceștia și cei pe care îi conduc, într-un timp în care aceste lucruri erau încă teritoriu ne-explorat în spațiul românesc. Participanții și conspiratorii loviturii de stat au fost puși sub acuzare însă achitați ulterior. Candiano-Popescu a ajuns pentru puțin timp chiar prefect al poliției Bucureștiului în 1879.

Stabilizarea instituțională a României

Perioada dintre 1866 – 1871 rămâne drept una foarte instabilă politic, în numai 5 ani având loc 6 dizolvări ale legislativului, cu 10 schimbări de guvern la vârful nou-înființatului stat. De fapt, acestea ar fi  semne că nu era încă constituit și bine definit cadrul instituțional și constituțional, care să fie acceptat de către toți actorii politici. Toate acele tulburări politice au avut, conform unora ca Silvia Marton care a detaliat minuțios acea perioada în volumul „Republica de la Ploiești” apărut la Humanitas, rolul de a pune bazele parlamentarismului în România. Adică forma de organizare democratică în care guvernul era emanație a parlamentului, iar „șeful Statului”, în cazul acesta Domnitorul (după 1881 va fi Regele), având mai degrabă atribute de reprezentare și mediere, neimplicându-se în viața politică și de partid.

Acest lucru nu este singular Principatelor române, monarhiile din întreaga lume având posibilitatea să se reformeze după ce se întâmplase în Franța și să preia modelul democratic, asta dacă doreau să supraviețuiască schimbărilor din societate. Cei care nu au vrut sau nu au putut să facă acest lucru au dispărut, cazul țarului rus Nicolae sau al împăratului Franz Joseph fiind arhi cunoscute publicului din România.