Conflictele armate nu ar trebui să surprindă pe europeni. Timp de secole întregi actualele state fondatoare ale Uniunii Europene au întreținut conflicte armate de o cruzime asociată astăzi doar cu regimuri dictatoriale. Dar ce presupune războiul din Ucraina și ce implicații are conflictul Rusiei asupra UE?

Chiar și după cel de-al Doilea Război Mondial, democrațiile occidentale, inițiatoare ale precursorului UE dar și NATO, erau încă puteri colonialiste! Cu alte cuvinte, nu considerau unele State și populațiile acestora, oameni cu drepturi egale. Procesul de decolonializare început după a doua conflagrație mondială a venit mult prea târziu și cu costuri mari pentru cetățenii din țările aflate sub tutela Occidentului.

Derulând 50 de ani până în prezent, Uniunea este în interior pașnică. Însă granițele acesteia sunt marcate de conflicte armate. Nu doar Primăvara Arabă (care a destabilizat țări precum Egipt sau a anulat practicat autoritatea statală în Libia și a adâncit Siria într-un război civil care nu s-a sfârșiti nici astăzi, la 11 ani după începerea violențelor) dar și conflictul Georgia-Rusia (2008) sau Euromaidanul (noiembrie 2013-februarie 2014) și conflictul ulterior care a culminat cu anexarea Crimeeii de către Rusia (februarie-martie 2014) au reprezentat surse continue de instabilitate și incertitudine pentru pacea europeană.

În loc ca politica de securitate a UE să se îndrepte către implicarea în soluționarea pașnică a acestor conflicte de la granița Uniunii, cauzele violențelor au fost ignorate, masa negocierilor nu a fost organizată deși au existat numeroase ocazii, iar politicienii și birocrații din structurile UE au sperat că neîncrederea și tensiunile o să treacă de la sine odată cu trecerea timpului. Realitatea a arătat nu doar că aceste conflicte nu s-au aplatizat, ci din contră s-au intensificat.

Respingerea politicii „Fortăreața Europeană”

Sintagma de mai sus aparține organizațiilor pentru drepturile omului și este rostită din timpul așa-zisei Crize a Refugiaților din 2015. Ceea ce s-a dovedit pe parcursul timpului a fi o criză a managementului instutițional a frontierelor (Convenția de la Geneva oferă dreptul la protecție internațională / refugiu), se traduce și în politica externă practică a UE.

Conceptul de „Fortăreață” se traduce prin non-implicarea în situațiile externe, mai ales când acestea devin problematice și întărirea zidurilor pentru ca „răul și nenoricirile” din afara Uniunii să nu pătrundă. Dincolo de declarațiile politice, această practică este în cele din urmă un fel de izolaționism. Nu a funcționat în trecut și cel mai probabil nu va funcționa nici în prezent.

Ce face UE în contextul războiului Rusia-Ucraina?

Încălcând un „tabu” de lungă durată din politica sa de apărare, UE a fost de acord să sprijine rezistența ucraineană prin „Facilitatea europeană pentru pace”, informează Euractiv. Practic, au fost trimise, de la echipamente de protecție personală, truse de prim ajutor, combustibil și echipamente militare până la platforme defensive. Majoritatea armamentului greu pe care țările NATO l-au trimis Ucrainei sunt arme fabricate în era URSS, aflate încă în inventarele statelor membre NATO din estul UE. Politica privind trimiterea armamentului este dusă la extrem, interfax raporând la 19 aprilie că autoritățile din România au planuri pentru a schimba Constituția astfel încât să poată furniza armament letal aliaților.

În ceea ce privește aderarea Ucrainei la UE într-un ritm accelerat, așa-numita soluționare pașnică a conflictului, guvernul și partidul de guvernare din Austria au iterat ceea ce mulți lideri politici din Uniune gândesc: „Prezentarea perspectivei aderării la UE în Ucraina și, în același timp, în Georgia și Moldova nu face decât să trezească speranțe false, care pur și simplu nu pot fi împlinite” (Harald Vilimsky, liderul delegației FPÖ în Parlamentul European).