Convenția asupra Drepturilor Copilului a fost adoptată pe 20 noiembrie 1989 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, lucru celebrat recent. Însă drepturile copilului au fost proclamate cu scopul de a fi protejate și aplicate, încă din 1923 de către Eglantyne Jebb, fondatoarea Organizației Salvați Copiii, iar în 1924 au fost asumate de reprezentanții statelor parte din Liga Națiunilor.

Deși Convenția din 1989 a fost adoptată de numai 31 de ani, un document mai vechi prevede deja dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare ale copiilor. În 1923, fondatoarea Organizației Salvați Copiii a elaborat un o serie de idei și principii privind copiii, pe care aceasta credea că toate Statele trebuie să le respecte.

1. Copilul trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât materială cât și spirituală.
2. Copilul care este flămând trebuie să fie hrănit, copilul care este bolnav trebuie să fie îngrijit, copilul care este retardat trebuie să fie ajutat, copilul delincvent trebuie să fie recuperat, iar orfanul și văduva trebuie să fie protejați.
3. În vremuri de primejdie copilul trebuie sa primească primul îngrijire.
4. Copilul trebuie să își poată câștiga existența și trebuie protejat împotriva oricărei exploatări.
5. Copilul ar trebui să fie crescut cu sentimentul că cele mai bune calități ale sale ar trebui puse în slujba fraților săi.

Aceste idei au fost adoptate un an mai târziu de către Adunarea Generală a Ligii Națiunilor, la data de 26 noiembrie 1924 cu titlul de Carta Bunăstării Copilului. Cu toate acestea, aceste declarații nu au fost executorii în dreptul internațional, ci mai degrabă linii de orientare pe care țările puteau sau nu să le urmeze. Documentul original se află în arhivele orașului Geneva și poartă semnăturile a delegaților internaționali.